Povesti la cafea. Viata bate toate filmele...

ioan buda tetu

Intr-o seara... (si, dupa cum am inceput, va dati seama ca este o minciuna in titlu, nu era cafea!)... eram in vizita la niste cunoscuti. Doamna, originara din Rohia, a terminat Facultatea de Textile la Iasi, pe vremea lui Ceausescu. I-am spus celebra replica a studentilor ieseni: "De n-ar fi Textile-n Iasi/ Iasi-ul n-ar avea urmasi". A ras...

Am mai povestit de una-alta si mi-a istorisit o intamplare ce bate in dramatism toate telenovelele scornite de mintea unui scenarist lacrimogen. Prietena ei cea mai buna din perioada facultatii era din Calafat, si prietenia nu trebuie sa fie considerata ciudata, amandoua fiind bune de gura. Olteanca a aflat, cam prin anul doi, ca are un rinichi blocat. Maramureseanca noastra avea atunci un asa-numit "Alain Delon", lung, calduros si la moda in acea vreme. Prietena ei umbla cu un palton si, dat fiind faptul ca avea probleme cu rinichii, rohianca i-a propus tatalui prietenei ei sa ii comande si fiicei lui unul. A aflat, cu stupoare, ca tatal respectiv a dat o replica de genul "fata mea trebuia sa invete, nu sa faca parada modei".

Au mai trecut niste ani, cam prin anul IV, nu mai functiona bine nici al doilea rinichi. Prietenele ei o duceau sa faca dializa, ele dadeau spaga la spital. Medicii cu care au stat de vorba le-au spus ca trebuie facut un transplant, de la cineva compatibil. Asta insemna ca fata sa intrerupa facultatea si sa isi vada de sanatate. "A inceput facultatea atunci si va termina cand trebuie. Ce o sa zica lumea daca nu termina facultatea in cinci ani?", a ripostat tatal. Operatia nu a avut loc, colegele o duceau pe brate la examene, o ajutau sa isi rezolve problemele curente. A dat si examenele de anul cinci, a plecat in vacanta de dupa examene si o asteptau sa vina inapoi la banchet.

In 12 februarie, cand se pregateau sa sarbatoreasca, colegele ei de an au primit o scrisoare. Le scrisese colega si prietena lor, le trimisese multumiri pentru tot ce au facut pentru ea si le anunta ca nu crede ca se vor mai vedea. Peste o saptamana au primit o alta scrisoare, de la mama fetei, de unde au aflat ca prietena lor murise chiar in ziua in care a scris scrisoarea catre ele. In perioada de dupa examene, studenta nu a mai putut sa manance, se stingea pe zi ce trece dar, intr-o buna zi, a cerut pix si hartie. Mama s-a bucurat, era un semn ca isi revine. A scris acea scrisoare si apoi a murit. Fostele ei colege au aflat trista veste dupa ce avusese loc inmormantarea, nu au putut participa. Maramureseanca noastra spune ca a aflat apoi ca tatal (daca poate fi numit asa) a innebunit si ca zilnic se duce(a) la mormantul fiicei lui si plangea. O explicatie exista pentru dorinta lui fierbinte de a-si vedea fata absolventa: el era invatator si faptul ca nu terminase o facultate il macina. Incerca sa isi indeplineasca visul lui nerealizat, nu se stie din ce cauza, prin fiica lui.

Am vazut filmul "4 luni, 3 saptamani si doua zile", a lui Cristian Mungiu. Dintr-o intamplare banala in acea vreme a facut o poveste ce a atras atentia lumii asupra atrocitatilor comise in perioada comunista. Nu stiu daca cele povestite mai sus se vor transforma in film, daca vor circula din gura in gura sau daca cititorii vor lacrima atunci cand vor trece de la un rand la altul. Poate ca vor citi si parinti ce pun inainte de sanatatea copiilor lor dorintele neindeplinite din alti ani. Si, poate, la mormantul acela, din Calafat, va mai pune cineva o floare, din cand in cand.